Read Novecento by Alessandro Baricco Vahur-Paul Põldma Online

novecento

Novecento” on monoetendus, mille Alessandro Baricco kirjutas näitleja Eugenio Allegrile ja lavastaja Gabriele Vacisele, kes on seda esitanud alates 1994. aasta juulist.Raamatu menule osutab 2006. aastal Itaalias välja antud teose 49. trükk. Raamatu alusel valmis filmiversioon „The Legend of „1900””, mille režissöör on Giuseppe Tornatore.Virginian oli reisilaev. 20. sajandiNovecento” on monoetendus, mille Alessandro Baricco kirjutas näitleja Eugenio Allegrile ja lavastaja Gabriele Vacisele, kes on seda esitanud alates 1994. aasta juulist.Raamatu menule osutab 2006. aastal Itaalias välja antud teose 49. trükk. Raamatu alusel valmis filmiversioon „The Legend of „1900””, mille režissöör on Giuseppe Tornatore.Virginian oli reisilaev. 20. sajandi alguses sõitis see Ameerika ja Euroopa vahet, pardal miljonärid, emigrandid ja kõiksugu kummaline rahvas. Kõneldakse, et Virginianil mängis igal õhtul erakordne klaverimängija, kellel oli harukordne tehnika ja võime mängida imelist, ennekuulmatut muusikat. Kõneldakse, et kogu tema lugu oli justkui hullus, et ta olla sündinud sellel laeval ja… et ta pole sealt kunagi maha astunud. Kõneldakse, et keegi ei tea põhjuseid.Raamatu tõlkija, näitleja Vahur-Paul Põldma on „Novecentot” esitanud juba üle 200 korra....

Title : Novecento
Author :
Rating :
ISBN : 9789949425914
Format Type : Hardcover
Number of Pages : 73 Pages
Status : Available For Download
Last checked : 21 Minutes ago!

Novecento Reviews

  • LolaReviewer
    2019-04-11 14:16

    We read this in my French class as a group, with someone doing the narration. I hate that. It's very difficult to concentrate. But the book turned out good nonetheless. I hardly ever met someone like Novecento. Such a complex character. He deserved more chapters though.

  • Arwen56
    2019-04-10 12:13

    I giudizi su questo autore dati dai suoi lettori sono davvero controversi. Ho sentito e letto pareri assolutamente contrastanti tra loro, accompagnati spesso, però, da una critica che pare accomunare sia i suoi detrattori che i suoi sostenitori, ossia che Baricco sarebbe un insopportabile presuntuoso. Da cosa lo desumano, non lo so. Personalmente, non avendo ahimè la fortuna di conoscerlo personalmente, non saprei proprio dire se lo sia o no. Quel che è certo è che lo reputo uno dei migliori scrittori italiani viventi. Ho saputo della sua esistenza tanti anni fa, quando condusse una riuscitissima trasmissione dedicata alla letteratura, che si chiamava Il circolo Pickwick. Assieme alla figlia di Zucconi (di cui ora mi sfugge il nome), presentava in un modo garbato e contemporaneamente inusuale libri di scrittori antichi e moderni. Il programma ebbe un notevole successo, anche considerando che si rivolgeva necessariamente ad un fascia culturale medio alta e che il numero delle persone che legge non è altissimo in questo paese. Spinta dalla curiosità, acquistai Novecento, di cui avevo sentito parlare e che era un monologo nato per essere rappresentato a teatro. BANG!!! Rimasi fulminata. Lo stile di scrittura era quanto di più originale e personale si potesse pensare. Erano anni che non leggevo qualcosa di veramente innovativo. Sembrava musica, sembravano note, invece che parole. L’ho divorato due volte di seguito senza soluzione di continuità, rammaricandomi della sua brevità. Poi, cominciai la caccia a Castelli di rabbia, che pareva introvabile ... ... pareva introvabile, ma io sono testarda e, gira che ti rigira, finalmente scovai una libreria che ne aveva ancora qualche copia. Confesso di essere stata un poco titubante, quando ho iniziato la lettura. Temevo di restare delusa. Capita, talvolta, no? Una persona ti fa una grande impressione e tu ne cerchi ancora la compagnia, perché ti aspetti di ritrovare lo stesso piacere, perché pensi che sia fatta proprio in quel certo modo lì, un modo che a te soddisfa e invece … invece poi salta fuori che non è affatto così, non era quella credevi tu. E a me Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento era proprio piaciuto. Non era proprio una persona, ma non era nemmeno un fantasma; non parlava neanche tanto, ma non è che stesse proprio zitto ... “Cos’era?” “Non lo so” “Quando non sai cos’è, allora è jazz” Ecco, avevo paura che non avrei più trovato “il jazz”. Non m’importava che non si chiamasse più Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, purchè fosse “jazz”. Ma lo era, lo era eccome. E questa volta si chiamava Signor Rail. E se Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento restò sempre su una nave per avere tutti i sogni del mondo e vivere tutte le vite possibili, il Signor Rail aveva tanti sogni ed una vita per realizzarli. Non importa se poi le corde hanno finito per spezzarsi: la sua musica è riuscito a suonarla lo stesso. Sospiro ... beh, impossibile fare di meglio, ho pensato allora. Mi sbagliavo. Mi sbagliavo perché poi è arrivato Oceano Mare. Che non era più “jazz”, era un’altra musica, una musica che ancora non esisteva ... ... non esisteva, ma cominciava ad esistere mentre leggevi, e più leggevi più si faceva chiara, più si aggiungevano strumenti. Ognuno suonava la sua musica, sì, proprio la sua, ma, per quanto strano possa sembrare, andavano tutte d’accordo. Non l’avresti mai detto, ma andavano tutte d’accordo. Erano diverse, ma andavano d’accordo. E così ti ritrovavi lì, con lo sguardo imbambolato, di fianco a Bartleboom per cercare di capire dove davvero finisce il mare ... E così ti ritrovavi lì, con lo sguardo imbambolato, di fianco a Plasson per cercare di capire dove davvero comincia il mare ... E così ti ritrovavi lì, con lo sguardo imbambolato, di fianco ad Ann Deverià, sapendo di dover stare attento, molto attento, perché sarebbe bastata una minima distrazione per innamorarsene ... E così ti ritrovavi lì, con lo sguardo imbambolato, di fianco a ... no, in realtà è che senza accorgertene avevi già fatto le valigie e stavi per partire per raggiungere la locanda Almeyer prima che “si disfasse in mille pezzi nell’aria”. Eh ... questa sì che era musica ... e dove la trovi, ora, un’altra musica così ... una musica che sia “jazz” e che esista e non esista ... ... beh, la trovi in Seta. Però bisogna procedere piano, per udirla, e con passo lieve, perché è sopra l’anima di un uomo che stai camminando e sopra il cuore di una donna. E si sono già fatti molto male da soli, anche se non era questo che volevano. Dunque, ascolta, ma non dire nulla: ha già detto tutto lei e, forse, parole d’amore così belle non le sentirai mai più. Conservane l’eco sommesso. Non è con la ragione che si intende questa musica. E poi arrivò City, che non piacque a molti. A me sì, però. Era musica anche questa, ma straordinariamente moderna ed era accompagnata, in sottofondo, dal rumore di tacchi alti sull'asfalto, da un crepitio di pallottole in lontananza e dal suono attutito dei pugni che colpiscono allo stomaco. Poi, per un certo periodo ci fu il silenzio. Beh, scrivere non è che lo si possa fare ogni giorno, dalle 9 alle 17:00, come se si fosse uno di quelli che vanno in ufficio tutti i giorni. Bisogna avercela qualcosa da dire, no? Se non hai una buona storia in testa, è del tutto inutile mettersi davanti ad un foglio bianco, altrimenti poi ti capita di scrivere frasi sul tipo di "multiformemente ambivalente" e non è che ci fai tanto una bella figura, no? Intendiamoci, non ho niente contro coloro che vanno in ufficio tutti i giorni, ci mancherebbe altro. Solo che scrivere non è così. E non è neppure che debba importare granchè se si fa una bella figura o no. Solo che scrivere significa comunicare e farsi capire. Altrimenti tieni un diario, che è meglio per tutti. E poi c'erano gli articoli, i commenti letterari e la scuola di scrittura. Uè, mica si è Alessandro Baricco per niente, no? E poi ... e poi arrivò Senza sangue. E qui la musica non l'ho sentita. Eppure, come lettrice, ho l'orecchio fino. Non è che sia rimasta delusa, no. Questo scrittore mi aveva già regalato decine e decine di pagine magnifiche. Un'unica nota stonata non cambiava niente. E poi ... e poi arrivò Questa storia. E qui, io che conoscevo già la sua musica, l'ho di nuovo sentita. Ma, forse, coloro i quali hanno cominciato proprio da questo libro ad ascoltare Baricco, no.

  • Ahmad Sharabiani
    2019-03-22 17:12

    Novecento. Un monologo = The Legend Of 1900, Alessandro Baricco عنوانها: نووه چنتو (تک گویی)؛ افسانه 1900؛ نویسنده: الساندرو باریکو؛ نخستین خوانش: بیستم نوامبر سال 2008 میلادینخستین بار با عنوان: نووه چنتو (تک گویی)؛ نویسنده: الساندرو باریکو؛ مترجم: حسین معصومی همدانی، تهران، انتشارات نیلوفر، سال 1385؛ موضوع: داستانهای نویسندگان ایتالیایی قرن 20 معنوان: افسانه 1900؛ نویسنده: الساندرو باریکو؛ مترجم: آرزو اقتداری؛ تهران، کتاب خورشید، 1390، در 69 ص؛ شابک: 9789647081825؛ موضوع: داستانهای نویسندگان ایتالیایی قرن 20 میکی از کارکنان کشتی کودکی را در کشتی پیدا می‌کند و او را به فرزندی می‌پذیرد. از آنجایی که آن کودک را در آغاز سال 1900 میلادی پیدا می‌کنند نام او را 1900 می‌گذارند. کودک بزرگ می‌شود، اما پدر خوانده اش در حادثه‌ ای، در داخل موتورخانه کشتی جانش را از دست می‌دهد. یک شب که همه در کشتی خواب هستند، یک نفر در حال نواختن پیانو ست، و او کسی نیست جز 1900 که کودک است، و این کارش باعث تعجب همه می‌شود. چندی بعد وی به یک نوازنده ی بزرگ پیانو تبدیل می‌شود. به طوری که آوازه ی کارهایش به بیرون از کشتی هم می‌رسد...؛ هزارونهصد در کشتی دختری را می‌بیند، و به نوعی عاشق او می‌شود، یک بار هم می‌خواهد از کشتی به خاطر آن دختر پیاده بشود، و به دیدن او برود اما باز هم منصرف می‌شود. سرانجام کشتی بیمصرم می‌شود، و می‌خواهند کشتی را منفجر کنند و از بین ببرند، دوست قدیمی او می‌آید و می‌گوید که یک نفر در آن کشتی هست. به داخل کشتی می‌رود، و 1900 را پیدا می‌کند، صحبت‌های زیادی بین 1900 و دوستش رد و بدل می‌شود، و در نهایت 1900 در کشتی می‌ماند، و کشتی منفجر می‌شود و 1900 در همان کشتی که در آن بدنیا آمده بود و زندگی کرده بود جان خود را از دست می‌دهد سفر میکرد مثلاً. و هر بار به سرزمین دیگری میرفت: میرفت به مرکز لندن، با قطار میرفت به در و دشت، به قله ی کوهی میرفت که برف تا کمرش میرسید، یا به بزرگترین کلیسای جهان میرفت، ستونهای آن را میشمرد، و توی چشم شمایل مسیح مصلوب خیره میشد. سفر میکرد. و چیزی که فهمیدنش خیلی سخت بود این که از کجا میدانست کلیسا یا برف یا ببر چه شکلی است …؛ منظورم این است که او هیچ وقت پایش را از این کشتی پایین نگذاشته بود، حتی یک بار. شوخی نبود، کاملاً درست بود. هیچ وقت پیاده نشده بود. حتی یک بار. و آن وقت طوری بود که انگار همه ی این چیزها را به چشم خودش دیده است. تو به نووه چنتو میگفتی: «یک بار رفته بودم پاریس»؛ و او ازت میپرسید که: مثلاً باغ فلان را دیده ای؟، یا فلانجا غذا خورده ای؟، همه چیز را میدانست. به ات میگفت: «چیزی که توی پاریس دوست دارم این است که روی پُل پون نوف قدم بزنم، و منتظر غروب خورشید بمانم، و وقتی که کشتیهای تفریحی از آنجا میگذرند بایستم برایشان دست تکان بدهم.»؛ - اما نووه چنتو، تو پاریس را دیده ای؟ - نه.؛ - پس دیگر …؛ - یعنی، آره …؛ - یعنی چی، آره؟ - پاریس.؛

  • Ahmed
    2019-03-27 17:59

    1900 ...... أليساندرو باريكوكل سطر مكتوب في كتاب بيحمل جزء من روح ما تائهة اهتدت في الآخر لتصل لك انت دون غيرك، فتفهم منها ما تريد وتحب منها تريد.الرواية دي اتعملت فيلم يقارب ال3 ساعات، وهو فيلم أسطوري بصراحة، فلما لقيت الرواية عبارة عن 50 صفحة استغربت وقلت أكيد السيناريست هو السبب، فلما قرأتها لقيتها نص مكثف بصورة معجزة، نادرا ما تلاقي نص بالقصر دا وفيه كم الأفكار المرعب دا.نص فيه الرمزية والجمال والموسيقى المكتوبة كأنك بتسمعها، نص يخلص في زحمة طريق(أنا خلصتها على كوبري أكتوبر) وفجأة تلاقي نفسك عشت على سفينة عملاقة ولما خلصتها رجعت تاني مصر.

  • Chiara
    2019-04-20 20:02

    Negli occhi della gente si vede quello che vedranno, non quello che hanno visto.Un brillante racconto, veramente ben scritto, ironico, pungente, coinvolgente, commovente, emozionante. Basta?Sì, direi che tutto sommato non sono poche emozioni, se contato che sono stipate in appena una sessantina di pagine. Eppure dicono che Baricco sia un insopportabile saccente... Beh, io questo non lo so, ma sa scrivere. Eccome, se sa scrivere...

  • Carmine
    2019-04-10 13:05

    Vedere con gli occhi di altri "Novecento, lui, mica è sceso..."Danny Boodman T.D. Lemon Novecento.Un individuo che non ha mai conosciuto il mondo terrestre; un individuo affascinato dalle molteplici diversità che salgono pacatamente sulla nave e che, con altrettanto silenzio, abbandonano il suo piccolo ambiente intimo fatto di emozioni mai vissute e tutte percepite.In questo monologo teatrale è concentrata tutta la paura di vivere di fronte all'immensità del mondo.

  • Jorge
    2019-04-19 19:10

    Un hermoso y pequeño relato que el propio autor califica como un texto que oscila entre una pequeña pieza teatral y un relato con matices de novela; aunque a mí más bien me ha parecido un texto minimalista que se acerca más a un pequeño relato con algunos detalles que aluden a una obra teatral, como por ejemplo las indicaciones al actor y la descripción del escenario, pero nada más. Cuando me refiero al concepto minimalista no lo hago únicamente debido a que se trate de una pieza muy breve, sino también debido a su estilo perlado de frases cortas y de ideas concretas que a veces llegan a expresar más de lo que está escrito. El personaje llamado Novecento es un pianista que lleva ese nombre por haber nacido en el siglo XIX; es un ser oníricamente entrañable que sólo conoce la música, el mar y el barco en el que viaja durante toda su vida, ya que ahí mismo nació. Esta es la segunda obra que leo de Alessandro Baricco (1958) y me parece que desarrolla un estilo muy particular con textos muy cortos y fácilmente digeribles, tal vez estén destinados a la nueva generación de lectores.

  • S©aP
    2019-04-01 15:05

    Un cucito di parole a costruire e dipingere. Un salto di fantasia da raccontare. Una magia che prende forma all'istante, dopo poche battute, e ti accompagna con la semplicità delle cose grandi. Una musica di sottofondo a descrivere abiti, mobili, atmosfere e fumi di un'epoca. Un pezzo di bravura.

  • Malacorda
    2019-04-07 11:59

    Baricco è un di quelli nei confronti del quale si sono creati i due gruppi: quelli assolutamente pro e quelli assolutamente contro. Beh, io non è che prenda per oro colato tutto quello che lui scrive, ma qui non capisco i commenti negativi, a me questo monologo è sempre piaciuto molto e l'ho riletto più volte. E' scorrevole, l'ironia nei discorsi si esprime esattamente con il linguaggio di tutti i giorni. E al tempo stesso, la morale mi pare una riflessione di tutto rispetto: io ho più volte avuto l'impressione che il mondo sia troppo grande, che per una persona ci sia troppo da fare, troppe scelte da prendere. Di fronte a una tale vertigine, la soluzione spontanea è veramente quella di restarsene sulla propria nave (o sulla propria isola, o sul cucuzzolo della propria montagna...)

  • Narges marashi
    2019-04-09 13:53

    فقط اینو میگم که یک روز قبل از کنکورم در یک نشست دو ساعته ی دلنشین خوندمش....یادم باشه بیام و ازش ریویو بنویسم:)

  • Razvan Zamfirescu
    2019-03-29 12:04

    Era ora 23. Am luat cartea lui Alessandro Baricco și m-am dus să fac o baie caldă ca să alung frigul și mucegaiul mocirlos pe care o săptămână ploioasă mi l-a plantat în oase.După două ore în care am citit cartea de două ori, mi-am adus aminte că sunt în baie. Am ieșit din cadă mai zbârcit decât hârtia creponată și am citit-o încă o dată.Senzațiile pe care le simți când citești această superbă demonstrație de virtuozitate literară sunt indescriptibile. Se apropie de senzația pe care am avut-o când am aflat că voi fi tată sau când l-am luat pentru prima dată în brațe pe micul meu fiu. Baricco este mai mult decât un vrăjitor. Este un șaman mitic al cuvintelor, al trăirilor pe care le strânge în penița sa și le picură, picături dense de tinctură de opiu, în pagini, luându-ți mințile și sufletul purdându-te undeva departe . Novecento mângăie dumnezeiesc clapele pianului său.Baricco nu este un scriitor. Baricco este un dealer de senzații așa cum doar adrenalina sau drogurile îți pot oferi. Imaginația sa se împletește cu măiestria de a ordona cuvinte, oferind cititorului un melanj perfect. Nu știi dacă citești o carte sau visezi. Nu știi imaginile de unde, de ce și cum se formează în mintea ta. Atât de puternică este vocea lui Baricco. Nu mi se pare deloc corectă comparația scriituri lui Baricco cu o muzica, comparație făcută enervant de mult pe coperta patru, comparație pe care unii insistă să o facă doar pentru că Novecento este pianist. Întâmplarea face ca Novecento să fie pianist. Baricco ar fi reușit o frumusețe de monolog și dacă Novecento ar fi fost vidanjor, or atunci, cu ce mai comparai proza scriitorului? Spun că nu mi se pare corect ca monologul acestuia să fie comparat cu muzica pentru că jignești scriitura, jignești literatura, talentul și efortul scriitorului. Nu contează că simți muzică când citești Novecento. Nu contează că auzi oceanul. Că auzi măruntaiele vaporului cum mugesc. Nu contează ce simți și ce comparații mundane încerci să faci cu această ambrozie literară pentru că acest volumaș este dincolo de tot ceea ce intelectul poate înțelege, percepe, diseca.Este foarte ușor să compari o scriitură cu o partitură muzicală, mai ales dacă personajul principal este un muzician. Însă această comparație atât de la îndemână reușește, culmea, să facă un mare deserviciu autorului și talentului său. O comparație atât de comună încât aruncă monologul în groapa mediocrității și a desuetului.Novecento merită și trebuie citit. Este acel gen de carte care poate fi folosită drept terapie. Care funcționează precum un medicament minune asupra sufletului chinuit de monotonie, tristețe, frică sau depresie. Este genul de carte care nu o să-ți pară niciodată prea mult și suficient recitită.

  • Michela
    2019-03-31 14:57

    "Novecento" - Alessandro Baricco (1994) "Quando cade un quadro. Quando ti svegli, un mattino , e non la ami più. Quando apri il giornale e leggi è scoppiata la guerra. Quando vedi un treno e pensi io devo andarmene da qui. Quando ti guardi allo specchio e ti accorgi che sei vecchio. Quando, in mezzo all'Oceano, Novecento alzò lo sguardo dal piatto e mi disse: "A New York, fra tre giorni io scenderò da questa nave" Novecento poi, mica è sceso da quella nave. No, è arrivato al terzo scalino e si è fermato,il motivo non fu per quel che vide, ma per quel chenonvide:"C'era tutto, ma non c'era una fine. quel che non vidi è dove finiva tutto quello. La fine del mondo.[...] Cristo ma le vedevi le strade? Anche solo le strade ce n'era a migliaia, come fate voi laggiù a sceglierne una.A scegliere una donna/Una casa, una terra che sia la vostra, un paesaggio da guardare, un modo di morire/ Tutto quel mondo/Quel mondo addosso che nemmeno sai dove finisce, e quanto ce n'è/Non avete mai paura, voi, di finire in mille pezzi solo a pensarla, quell'enormità, solo a pensarla?A viverla.../Io ho imparato cosi. La terra, quella è una nave troppo grande per me. E' un viaggio troppo lungo. E' una donna troppo bella. E' un profumo troppo forte. E' una musica che non so suonare. Perdonatemi. Ma io non scenderò." E' ancora li Novecento,li sulVirginianintendo; davanti al suo pianoforte che danza con l'Oceano.

  • ZaRi
    2019-04-17 14:03

    گاهي در رؤياهايم به كشتي برمي‏گشتم، به سالن درجه سه، براي گوش‏دادن به مهاجراني كه اپرا مي‏خواندند و نُووِ‏چنتو كه موسيقي عجيبي مي‏زد. و من، دست‏هايش، چهره‏اش و اقيانوس اطرافش را مجسم مي‏كردم.اقیانوس آرام، شاید حکایتی مشکوک یا منظومه ای به نثر در آمده و یا بحثی فلسفی یا رمانی پرماجرا باشد؛به هر حال آنچه که در این کتاب حاکم است،شادی افسار گسیخته روایت داستان هایی است که الگوی از پیش تعیین شده ای ندارد.» درقسمتی از متن می خوانیم« تنها خیالپردازی یک نفر کافی است . یک پدر . یک عشق، کسی... اومی تواند راهی برایش ابداع کند. اینجا،در میان این سکوت، در این سرزمین کهن می خواهد سخن بگوید. راهی بخشنده و زیبا. راهی از اینجا تا دریا.

  • мεgяεร.
    2019-04-03 18:53

    Negli occhi della gente si vede quello che vedranno, non quello che hanno visto.

  • Sandra
    2019-04-20 15:56

    Kai visi alpsta dėl kažko naujo ir madingo, aš savyje tai blokuoju. Nuimu grandines tik tada, kai masinė psichozė praeina. Rodos, taip nutiko ir su Baricco knygomis. Atstūmiau kadaise, o dabar pati alpėju patyliukais su nuolatiniu tvinkčiojančiu klausimu mintyse "ir kur aš anksčiau buvau?". Ir vis noriu dar, darrrrr, darrrrrrrr. Jei istorijoj yra jūros, neįmanomai įsimyliu. Jei ten yra muzikos - imu vaikščioti pirštų galiukais, tarsi sklęsdama virš papilkėjusios kasdienybės."Mes grodavome, nes Vandenynas begalinis, kelia baimę, grodavome, kad laikas greičiau prabėgtų ir žmonės užmirštų, kur pakliuvę ir kas jie per vieni. Grodavome, kad šoktų, nes jeigu šoki, negali mirti. Ir jautiesi Dievas. O grodavome regtaimą, nes tai muzika, pagal kurią, kai niekas nemato, šoka Dievas."

  • Mostafa
    2019-04-05 16:57

    "بی غیرتها، زندگی خیلی بزرگ است، بالاخره میخواهید بفهمید یا نه؟ خیلی بزرگ"زندگی خیلی بزرگه و این ممکنه بعضیارو مثل نووه چنتو بترسونه و اونا عظمت خودشونو توی 88 شستی پیانو پیدا کنن و جهانشون بشه از دماغه تا انتهای کشتی و خودشونو اونجا پیدا کنن، بعضیا هم مثل لین باستر این بزرگی واسشون کوچیک باشه و با دیدن هرجایی از اون دنبال جاهایی دیگه ای بگردن و سفر رو به آروم گرفتن توی یه مزرعه لعنتی ترجیح بدن و البته شاید شاید این باشه که هرجا که میگردن خودشونو پیدا نمیکنن.کتاب خوبیه، من دوسش داشتم. مث خود نویسنده که اول کتاب گفته نمیدونم اینی که نوشتم نمایشنامه س یا داستان، ولی هرچی هست دوسش دارم. جهان بینی جالبی رو نشون میده.فیلمشو سالها پیش دیده بودم که اونم خیلی خوب بود، فیلمش وفادار به این کتاب بوده، یه چیزایی هم بیشتر داشته (مثل صحنه ضبط کردن پیانونوازی نووه چنتو و عاشق شدنش) و با خوندن کتاب مدام تصاویر فیلم توی ذهنم میومد

  • Sam
    2019-03-22 18:14

    "Lui era Novecento, e basta. Non ti veniva da pensare che c'entrasse qualcosa con la felicità, o col dolore. Sembrava al di là di tutto, sembrava intoccabile. Lui e la sua musica: il resto non contava." È il primo scritto che leggo di questo autore e devo dire che è stato all'altezza delle mie altissime aspettative. Sentivo parlare di Baricco in ogni dove, così, ho deciso di iniziare proprio da questa opera. È un monologo, ma sembra poesia. È la visione del mondo di chi la guarda con gli occhi della verità. Novecento, lo si può solo amare, dimostrando che non abbiamo il bisogno di "mattoni". Spesso, in poche pagine, ritroviamo un piccolo capolavoro.

  • Susana
    2019-04-07 18:13

    Un hermoso libro de Baricco, que leí para cumplir con la categoría de un reto de lectura del 2017 "una obra de teatro o sobre el teatro", aún cuando el propio autor admite que, más que si bien su idea original era escribir un monólogo para un actor amigo, terminó con un cuento o novela corta, con apenas algunas instrucciones para el montaje de la obra.Vi la película, pero el libro bien vale la pena leerlo:"Después de treinta y dos años de vivir en el mar, bajaría a tierra, para ver el mar."

  • Yani
    2019-04-08 13:49

    Baricco forma parte del grupo de autores a los que tengo el placer de leer por primera vez en estos días. La sensación que me quedó de este libro fue muy agradable y creo que cinco estrellas no le hacen justicia.Este monólogo teatral (una clasificación un tanto forzada, ya que el propio Baricco dice que no cree que esta clase de textos tengan un nombre) cuenta la historia de Danny Boodman T. D Lemon Novecento (la anécdota detrás del nombre es simplemente genial), un pianista que tiene un rasgo muy particular: nunca bajó del barco en donde nació. Es de lo más curioso, ya que uno empieza a imaginar si algún día lo hará o si permanecerá arriba del mar para siempre. El narrador es un amigo de él, con quien ha compartido viajes. Y lo lindo de esto que nos va contando es que, como él también es músico, la narración está llena de referencias aljazz.La música cumple un rol fundamental en el texto. Me resultó imposible no congeniar con el narrador, así como tampoco pude odiar a ninguno de los personajes. Se delinean muy bien en pocas páginas y tienen una experiencia de vida muy bonita y agradable de conocer. Algunos pasajes son francamente hilarantes, sobre todo cuando se trata de describir al público o ciertas reacciones del pianista en cuestión. Hay reflexiones muy profundas mezcladas con el humor, algo que produce una sensación contradictoria pero muy placentera. No tengo ninguna objeción que hacer a la escritura: para mí está perfecta. Es fragmentaria y muy ligera, adecuada para un monólogo de esas características. Además, permite que el lector ávido por conocer el final de la historia termine el libro en un par de horas. Afortunadamente, no descuida lo poético (léase: el uso “medianamente atractivo” de las palabras, ese que siempre busco).Lamento que el libro no dure tanto, pero si tiene esa extensión, por algo será. Lo importante es que es un libro que se queda con uno, no que se esfuma. Se lo recomiendo a cualquiera que quiera leer algo divertido, liviano, bien escrito y con una historia bellísima (que incluye otras) en el medio.

  • Christian, Kelanth, Scala
    2019-03-20 14:47

    Un libricino che si legge in un'ora, ma che ti lascia dentro tanto, tantissimo. Una magica melodia che accompagna la narrazione, un'emozione profonda e uno scenario insolito e coinvolgente allo stesso tempo.Sali sul piroscafo 'Virginian' e parti con il più bravo pianista al mondo, che ti accompagnerà in questo viaggio verso l'America, con miliardari, povera gente emigrante e tanta altre persone; dicono che non sia mai sceso dal Virginian... ma potrai sentire la sua storia dal suo più fedele amico. Una storia che ti tocca il cuore, che può insegnarti tanto anche in una sola oretta di lettura. Un bambino nasce su un transatlantico e suonandovi a bordo diventa il più grande pianista del mondo, che invecchia e muore sul suo piroscafo senza mai mettere piede a terra.Uno dei passaggi che più mi ha colpito è questo: "A me m'ha sempre colpito questa faccenda dei quadri. Stanno su per anni, poi senza che accada nulla, ma nulla dico, fran, giù, cadono. Stanno lì attaccati al chiodo, nessuno gli fa niente, ma loro a un certo punto, fran, cadono giù, come sassi. Nel silenzio più assoluto, con tutto immobile intorno, non una mosca che vola, e loro, fran. Non c'è una ragione. Perché proprio in quell'istante? Non si sa. Fran. Cos'è che succede a un chiodo per farlo decidere che non ne può più? C'ha un'anima, anche lui, poveretto? Prende delle decisioni? Ne ha discusso a lungo col quadro, erano incerti sul da farsi, ne parlavano tutte le sere, da anni, poi hanno deciso una data, un'ora, un minuto, un istante, è quello, fran. [...] È una di quelle cose che è meglio che non ci pensi, se no ci esci matto. Quando cade un quadro. Quando ti svegli un mattino, e non la ami più. Quando apri il giornale e leggi che è scoppiata la guerra. Quando vedi un treno e pensi io devo andarmene da qui. Quando ti guardi allo specchio e ti accorgi che sei vecchio. Quando, in mezzo all'Oceano, Novecento alzò lo sguardo dal piatto e mi disse: "A New York, fra tre giorni, io scenderò da questa nave". Ci rimasi secco. Fran.Consigliatissimo.http://kelanthsblog.blogspot.com/

  • عبدالرحمن عقاب
    2019-04-15 18:57

    نصٌ قصير، وقصّة مذهلة!‏شخصية عجيبة ورسالةٌ ما تستفزّك للتفكير أكثر من مرّة. تؤيد في إحداها وتعارض في الأخرى. تقلب ‏الطاولة أحيانًا لترى نفسك غريبًا لا هي (الشخصية ورأيها). ‏أن تكتنز كلّ هذا في نصّ قصير، فهذا إبداع. فما الإبداع إن لم يكن كثافةُ المعاني في نصّ قصير. ‏وأن يكون النصّ ما بين المسرحية (التي لا أجيد قراءة نصوصها)، والقصة فذلك شأنٌ آخر.‏وأن تتحوّل 50 صفحة إلى مسرحية، ثمّ فيلم سينمائي مدته تزيد على ساعتين، فذلك عجيب! (لمّا ‏أشاهد الفيلم بعد). لذلك كلّه يستحقّ هذا النصّ أن يُقرأ. وتستحقّ شخصية البطل و رسالته الأخيرة أن تُقارَب و تُتأمّل. ‏

  • ☆Michelle☆
    2019-04-17 11:46

    Prima lettura di Alessandro Baricco e non ho parole. Che fosse uno scrittore straordinario l’avevo capito da alcune celebri frasi che girano su Tumblr, ma non mi sarei mai aspettata un libro così.Innanzitutto, va letto tutto d’un fiato. Magari con qualche pausa nel mezzo, però tutto d’un fiato. A scuola sto guardando il film Il pianista sull’oceano, con il magnifico Tim Roth, nelle ore di musica e mi sono ricordata che avevo a casa, da qualche parte, il libro. Dopo aver passato il pomeriggio a studiare, l’ho iniziato e nessuno doveva osare parlarmi. Devo ammettere che il film è spettacolare, per non parlare poi delle musiche. Il libro è al suo stesso livello, forse alcune cose sono spiegate meglio nel film. Ora non vedo l’ora di finire anche il film, giusto per vedere con i miei occhi la fine di Novecento. Dal libro non ho ben capito cosa gli succede, ma ho un brutto presagio. Sarebbe troppo chiedere un lieto fine, vero?La scrittura di Baricco l’ho amata, letteralmente amata. Il linguaggio non è uno dei più puritani, ed è proprio per questo che ci si immedesima così bene nell’epoca. Il personaggio di Novecento è molto dolce e ingenuo, come un bambino curioso che non conosce le cose ma ne è colpito, e la sua paura della terra è quasi ammirevole. Troppe vie, troppe persone, troppe scelte. L’oceano, d’altronde, offre sempre le stesse cose.È una storia particolare, non c’è che dire, ma anche il modo con cui viene raccontata è molto particolare. Dal mio punto di vista, coinvolge il lettore a proseguire.Ora sono curiosa di leggere altri libri di Baricco, ma prima mi devo riprendere almeno un pochino dalla storia di Danny Boodmann T. D. Lemon Novecento.

  • Norae Lebowski
    2019-04-19 17:59

    88 páginas y he llorado y sonreído como una idiota. Qué bien escribe Baricco, joder.

  • Larnacouerde SH
    2019-04-04 12:47

    ... senin bildiğin suyu geri istiyorumdenizi geri istiyorumsessizliğiışığıve üzerimdeuçan balıklar istiyorum.RS döneminden muzdarip okurlar ve șu sıralar hafif bir şey okuyasım var diyenlere duyurulur: Kitap çok farklı, çok güzel, çok keyifli.

  • Francisco H. González
    2019-03-26 14:59

    Creo que con este ya son nueve los libros que he leído de Alessandro Baricco (Turín, 1958): novelas, ensayos o piezas teatrales como la presente. Baricco me parece un tipo listo. Si Umberto Eco hizo de la novela histórica un bestseller de calidad con El nombre de la rosa, Baricco hizo algo parecido con Seda, creando un género de novelas breves y algodonosas que abrieron surco para otros como Maxence Fermine y similares. En Novecento prima también lo sucinto, la economía de palabras, así que cada una de ellas debe tener su carga de profundidad, esas ondas que las palabras hacen al caer en nuestra mente después de ser leídas y rumiadas. Como en Seda creo que a Baricco aquí la jugada le sale bien, porque su personaje es entrañable: un fulano que siempre ha vivido en un barco, sin pisar por tanto tierra firme, que toca el piano como los ángeles, capaz de apalizar, por ejemplo, al padre del jazz y de dejar boquiabiertos a todo aquel que tiene la suerte de escucharlo en vivo. Hay algo en su actitud de resistencia, de tenacidad, de estoicismo, algo bartlebyano que nos llevaría a verlo con la mirada perdida en el vientre materno del mar, mascullando entre dientes algo así como: Preferiría no desembarcar.

  • Roberto/Isairon
    2019-04-06 15:12

    62 pagine che si leggono in un soffio ed alla fine rimane il dispiacere di aver letto il tutto troppo in fretta, di aver finito la storia troppo velocemente. Allora ritorno indietro, alla prima pagina, per rileggere cosa faceva e diceva chi per primo vedeva la costa del nuovo mondo "gridava (piano e lentamente): L'America". Oppure a pagina 28 dove Novecento suona il piano senza i fermi e scivola per la sala con il suo strumento musicale "sembrava che il mare lo cullasse". Ancora, a pagina 44, dove l'amico descrive come Novecento prende la decisione di scendere a terra, come un quadro che cade dal chiodo "Stanno su per anni, poi senza che accada nulla, ma nulla dico, fran, giù, cadono." O quando scende la scaletta "e intanto lui là, fermo, con un piede sul secondo gradino e uno sul terzo." Troppe sono le scene che voglio rileggere, rivedere. Da tenere sempre a portata di occhi per "riassaporarle". Bella la figura del personaggio che narra la storia, sembra di essere al bar davanti ad un caffè ed ascoltare la storia di un conoscente occasionale "Non sei fregato veramente finché hai da parte una buona storia, e qualcuno a cui raccontarla". Lui a raccontarla ed io ad ascoltarla. Bellissimo.

  • Francesco Giavatto
    2019-04-18 14:14

    Sono un povero ignorante, lo so. Conoscevo vagamente la trama del film che questo libro ha ispirato e ignoravo del tutto che il film fosse ispirato proprio a un libro di Baricco, precisamente a questo libro. Non sono solito leggere le trame dei libri che sto per leggere né tanto meno le recensioni che vengono dal pubblico o dalla critica. Credetemi quando vi dico che non avevo idea di cosa stessi per leggere in queste 64 pagine.Detto questo, è un libro magico. Da leggere tutto d'un fiato e col fiato sospeso. Un intreccio di ironia e riflessioni che non mi aspettavo di trovare in una storia così affascinante e surreale.PS. leggere un libro "al buio" è stata un'esperienza unica. Tra wikipedia e libri sempre molto famosi mi è sempre stato difficile evitare "spoiler" anche solo sulla trama. È una cosa stupida lo so, ma è stata un'esperienza inaspettata e piacevole.

  • فهد الفهد
    2019-03-31 19:58

    1900 مونولوج عازف البيانو في المحيطرواية صغيرة جداً ولكن صغر حجمها لا يحجب روعتها وفكرتها اللذيذة، عازف بيانو يولد على عابرة محيطات ويقضي حياته كلها عليها، عازف بيانو عبقري بلا وطن، بلا جنسية، لا ينزل في الموانئ ولم يطأ اليابسة، كل ما يعرفه هو البيانو وهذه السفينة العملاقة التي صارت بالنسبة له العالم كله.

  • Dr. House
    2019-04-11 11:49

    أجل كل مشاريعك القرائية ....خذلك مشروب ساخن و صفي ذهنك إجلس في مكان هادئ و (منعزل او عام لا يهم ستسرقك الرواية من العالم )إفتح أول صفحة و ستجد نفسك تلعن كل الكتب التي أخرت هذه التحفةتمن لي مصادفة أعمال اجمل 😇😇

  • Valentina
    2019-03-27 15:16

    Non avete paura, voi, di finire in mille pezzi solo a pensarla, quell'enormitá, solo a pensarla? A viverla ... /